Știu că am spus că nu o să mai scriu nimic de serviciu pe blogul personal, însă acest mesaj poate fi extrem de util pentru studenții de la Comunicare, Relații Publice, Jurnalism, Marketing sau Turism.

Icar Tours este în căutare de tineri talentați cu pasiune pentru turism și relații publice, care să desfășoare un program de internship de 3 luni în cadrul firmei noastre.

Ce vrem mai exact? 12 studenți care învață în Iași, 6 fete și 6 băieți pentru birourile noastre din Iași.

La sfârșitul programului de internship unul dintre candidați va fi angajat full-time în cadrul agenției Icar Tours și va primi drept premiu un sejur intern pentru 2 persoane.

Programul de lucru va fi unul part-time, studenții putând alege dintre cele două departamente – Comunicare & PR și Turism – precum și un orar flexibil în funcție de celelalte activități școlare.

Ce trebuie să faci?

Să citești cu atenție documentele de pe www.blog.icar.ro, să completezi aplicația pentru postul dorit și să o trimiți împreună cu CV-ul la adresa pr@icar.ro până la 21 februarie 2010.

În ultimele luni am fost destul de ocupată, motiv pentru care am scris mai puțin. Însă o dată cu noul an și cu noile schimbări am revenit la această pasiune. Astăzi încep în forță cu un articol despre lucruri și fapte întâlnite sau reîntâlnite în mediul de afaceri în ultima perioadă.

Să practici meseria de Specialist Relații Publice mai ales în zona Moldovei nu este un lucru prea ușor. Cea mai mare provocare în PR nu este cantitatea imensă de muncă sau stresul lucrurilor făcute perfect. Cea mai mare provocare în PR este mentalitatea managerului cu care lucrezi.

Așadar, pentru toți managerii de firme care și-au angajat oameni în PR și nu îi folosesc cum trebuie:

1.Firma nu poate face vânzări fără imagine, fără reputație, fără un nume, fără credibilitate. Cel puțin nu vânzări mari sau de lungă durată. Dacă îți stresezi angajații non-stop cu expresii de genul ”Vinde! Vinde! Vinde!”, fii sigur că multe lucruri vor scârțâi la un moment dat;

2.Nu te mira dacă fluxul de angajați este unul foarte mare. Comunicarea internă este foarte importantă și practic de la ea pornește tot succesul firmei tale. Dacă angajații sunt nemulțumiți și nu sunt nici măcar ascultați, e clar că vor pleca spre ceva mai bun. Fii uman atât cu angajații cât și cu clienții. Pune-te în pielea lor înainte de a face afirmații și mai ales negații. Când începi toate răspunsurile cu un ”NU” răspicat demonstrezi lipsă de flexibilitate, absurditate și lipsă de respect;

3.Nu te aștepta să năvălească clienții pe ușă dacă tu te încăpățânezi să rămâi închis în firmă și să nu participi la nici un eveniment extern. Nu poți avea vânzări dacă lumea nu te cunoaște și ieși în evidență;

4.Dacă îți bombardezi încontinuu clienții cu oferte și o faci chiar și în zilele când alții trimit doar felicitări cu urări de sărbători, mai mult ca sigur că îți vei pierde din credibilitate;

5.Responsabilitatea socială și organizarea de evenimente sunt extrem de importante pentru credibilitatea, vizibilitatea și notorietatea firmei, așa că nu ignora tocmai lucrurile care te pot ajuta să te dezvolți;

(more…)

Ca o continuare la postul anterior …

Cu voce timidă și cu ochii plini de așteptare, micuțul îl privește pe tatăl său și întreabă:

- Tăticule, cât câștigi pe oră?

Tatăl, preocupat și cu un zâmbet sever, răspunde:

- Fiule, aceste lucruri nu te privesc pe tine. Nu mă mai deranja, te rog!

Copilul insistă:

- Dar, tăticule, spune-mi cât câștigi pe oră?!

Reacția tatălui, la fel de severă, dar totuși, ca sa fie lăsat în pace, răspunde:

- Cinci dolari.

Atunci copilul îl intreabă:

- Tata, poți să-mi dai doi dolari, te rog?

La această întrebare, tatăl se supară și cu multă bruschețe îi spune:

- Acesta este motivul pentru care ai vrut să știi cât câștig pe oră? Du-te în camera ta și culcă-te, că trebuia deja să dormi! Și să nu mă mai deranjezi… băiat profitor!…

Un pic mai tarziu, stând îngândurat în fața televizorului, tatăl reflectă puțin la discuția cu băiatul său. Se simte puțin vinovat și realizează că a fost prea dur cu el. Se gândește că poate cel mic are nevoie de bani să cumpere ceva de mare interes pentru el și-și face mustrări de conștiință că l-a repezit. Se ridică și pleacă spre camera copilului, deschide ușa ușor, bagă capul și vede că cel mic încă nu a adormit. Intră în cameră și îl întreabă cu voce scazută:

- Dormi, fiule?

- Nu, tată…

- Uite, fiule, ai aici cei doi dolari pe care i-ai cerut…

Băiatul întinse mânuțele și luă banii și, luminându-se la față, spuse:

- Multumesc, tăticule!

Și băgând mânuța sub pernuță mai scose trei dolari. Și îi spuse tatălui său:

- Tăticule, acum sunt fericit… am deja cinci dolari.

- Bine, fiule. Acum, spune-mi pentru ce aveai nevoie de bani? îl intrebă tatăl curios.

Copilul răspunse, cu ochii strălucitori:

- Tăticule, ai putea să-mi vinzi o oră din timpul tău?

Alergăm în fiecare zi să strângem bani. De dimineaţa până seara muncim din greu cu scopul de a câştiga tot mai mult. De cele mai multe ori suntem atât de concentrate pe acest lucru, încât uităm să ne bucurăm de micile bucurii ale vieţii şi, mai grav, uităm de familie.

Îmi vine acum în minte un film care m-a marcat enorm de mult şi care m-a făcut să înţeleg că momentele petrecute cu familia nu se pot compara cu banii pe care îi câştigi şi cu orele petrecute pentru a-i strânge. „Click” – un film recomandat tuturor celor care se cufundă în muncă şi uită ceea ce e esenţial în viaţă.

Cu siguranţă avem motivele noastre pentru care muncim atât de mult: trebuie să mâncăm, trebuie să le oferim celorlalţi bucurii materiale, trebuie să ne satisfacem nevoia de muncă, trebuie să ne satisfacem nevoia unei cariere de succes. Şi totuşi, cum reuşim să împăcăm cariera cu familia? Asta aud în mod frecvent de la femei care au această problemă. Femei care, deşi îşi iubesc familiile şi îşi doresc să petreacă tot mai mult timp cu acestea, se trezesc într-un punct în care îşi dau seama că, de fapt, timpul petrecut la serviciu este considerabil mai mare decât cel petrecut alături de familie. Şi apoi ajungi să te întrebi dacă se merită.

Zilele trecute le-am dat ca temă de seminar studenţilor mei să întocmească o fişă de post pentru un Specialist în Relaţii Publice de la un ONG la alegere. După ce au realizat-o, i-am întrebat dacă se văd făcând activităţile de acolo şi dacă îşi doresc să facă acele lucruri. M-a mirat foarte tare răspunsul unei studente extrem de hotărâte care a declarat că nu vrea să facă aşa ceva nici în ruptul capului. Destul de curioasă, am întrebat-o de ce nu vrea să aibă o carieră în PR. Răspunsul ei: „Vreau să am o viaţă personală”. Cred că a fost prima dată când un student m-a lăsat fără cuvinte. Lăsând la o parte faptul că ar fi trebuit să ştie dinainte ce înseamnă PR şi dacă vrea să practice sau nu această meserie, cel mai tare m-a pus pe gânduri ceea ce fac eu şi cât de tare mă zbat pentru ceea ce fac. Cât de implicată sunt în activităţile pentru cariera mea şi cât de puţin mă axez în ultima perioadă pe familie.

Şi revenim până la urmă la priorităţile fiecăreia dintre noi şi la conştientizarea a ceea ce contează cu adevărat pentru noi. Vrem un job sau o carieră? Şi dacă vrem şi carieră şi familie, suntem destul de organizate astfel încât să ştim cum să ne împărţim între aceste două mari părţi ale vieţii noastre?