Omului nu îi este cel mai tare frică de moarte, ci de a vorbi în public. De câte ori nu ai văzut oameni aflaţi în postura de a ţine un discurs roşii la faţă, cu vocea înceată, cu multe întreruperi şi cu gesturi stângace? Sau poate te-ai aflat chiar tu în aceste ipostaze? Stai liniştit! Şi eu, şi mulţi alţi speakeri au trecut prin astfel de momente.

Să fii în faţa a zeci sau chiar sute de necunoscuţi şi să fii conştient că toţi ochii sunt aţintiţi spre tine, analizând fiecare cuvânt, gest şi bineînţeles greşeală nu e într-adevăr ceva foarte plăcut. Însă există o mulţime de metode de a alunga teama şi de a face din emoţii o oportunitate.

Să nu crezi că marii oratori ai lumii s-au născut învăţaţi sau că au fost înzestraţi cu acest dar de mici. Când şi-au rostit primele discursuri şi ei au întâmpinat mari probleme de încredere în sine şi, implicit, de dificultate a prezentării discursului: lui William Jennings Bryan îi tremurau genunchii, Mark Twain se simţea de parcă ar fi avut vată în gură iar inima bătea ca într-o cursă de cai, Jean Jaure nu a vorbit timp de un an în Camera Deputaţilor a Franţei de ruşine că nu poate să vorbească în public, John Bright îşi ruga prietenul să stea în public şi să aplaude la fiecare ezitare sau greşeală, iar Charles Stewart Parnell îşi strângea pumnii până ce îi sângerau palmele.

(more…)